ISTORIE
Imprimare Email
Miercuri, 26 Ianuarie 2011 10:01

ISTORIC

 

Târgul Râmnicului a fost menit a fi o simplă vamă la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, o haltă de schimbat caii şi hrănit echipajul, pe drumul cel mare spre Dunăre şi, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, oamenii s-au strâns lângă bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui Ştefan („Piatra”) şi cea care se găsea pe locul bisericii „Adormirea”. Au rezistat astfel masacrelor, distrugerilor, jafurilor, molimelor, incendiilor şi cutremurelor. O existenţă pe muchie de cuţit! La început, puterea unui judecător sau judeţ se întindea de obicei peste satele unei singure văi. De aceea, judeţele cele mai vechi – printre care şi Râmnicu Sărat – poartă nume de râuri.

Istoricii spun că prima menţiune documentară a aşezării noastre este legată de privilegiul comercial acordat de Vlad Dracul la 8 septembrie 1439 negustorilor din Polonia, Galiţia şi Moldova.

În vremea lui Ştefan cel Mare, Râmnicul este teatrul unor confruntări ce aveau la bază interese politice legate de orientarea pro sau antiotomană a celor trei state româneşti. În 1909, Nicolae Iorga declara: „Ştefan cel Mare nu încapea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care făcea politică turcească pentru că aceasta era singura politică pe care putea să o facă, având numai cetăţi de-ale turcilor pe amândouă malurile Dunării. Bătălia se dă la cursul apei. În această luptă s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului şi acolo a câştigat Ştefan biruinţa care l-a ajutat să gonească pe Radu şi să intre în cetatea Bucureştilor”. În amintirea acestei victorii a ridicat Ştefan, la 1474, o biserică de piatră ce a rezistat până la finele celui de-al XIX-lea veac.

De-a lungul veacurilor, Râmnicul figurează pe hărţile diverşilor cartografi străini. La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazu, oastea ţării Româneşti este înfrântă lângă Râmnicu Sărat şi pe malul Buzăului de oştenii domnului Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni şi tătari.

Târgul Râmnicului avea schimburi economice cu Braşovul, Brăila, cu oraşe din Moldova şi de la sud de Dunăre. Amploarea legăturilor cu Transilvania este documentată şi de descoperirea unor monede ungureşti găsite în mormintele din acea vreme, morminte ce aparţineau unui întins cimitir situat în zona centrală a oraşului la răscrucea dintre străzile Victoriei şi Cuza-Vodă, dar şi într-un cimitir aflat sub fortificaţia de sfârşit de sec. XVI, în zona bisericii „Adormirea”.

Pivniţele descoperite cu prilejul diverselor săpături arheologice ori cu ocazia demolărilor din anii ’80 ai veacului din urmă dovedesc avântul comerţului la Râmnicu Sărat.

La finalul veacului XVII, între 1691 şi 1697, Mihail Cantacuzino ridică la Râmnic o biserică înconjurată de ziduri, incadrată ulterior de specialişti în aşa-numitul stil brâncovenesc. Sunt de admirat frescele şi ciopliturile în piatră ale ancadramentelor şi coloanelor.

În perioada modernă şi contemporană, oraşul s-a transformat profund. În timpul Regulamentului Organic s-au fixat şase bariere: drumul Jidenilor, drumul Tăbăcarilor, drumul Buzăului, drumul Brăilei, şoselele Puieşti şi Focşani.

În 1862, oraşul Râmnic devine capitala judeţului Râmnicu Sărat, privilegiu de care până atunci se bucuraseră Focşanii Munteni.

După ce Râmnicul devine reşedinţă de judeţ, peisajul urban începe să se modifice. Apar primele clădiri cu etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi străzi, se înalţă primele clădiri administrative. Cu alte cuvinte, oraşul începe să fie sistematizat, centrul său căpătând un aspect european. Periferia crescută haotic continuă să existe în mizerie şi întuneric, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri primari, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o deosebită cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu şi alţii.

Gara, Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul Comunal, Cazarma de Infanterie, Şcoala Primară Mixtă (actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură sunt clădirile ce au reţinut în cele mai multe rânduri atenţia fotografilor. Probabil că ele au marcat şi marchează în continuare (cele care au rămas în picioare) identitatea oraşului nostru. Unele din aceste clădiri se constituie în veritabile jaloane temporale ale istoriei moderne şi contemporane, simboluri vizuale ce au traversat valurile vremii. Ele au răzbit şi luptele estetice, şi comunismul, şi modele schimbătoare.

De la combinaţia de origine bizantină a pietrei cu cărămidă aparentă, specifică staţiei feroviare, la eleganţa franceză a Palatului Administrativ, de la sobrietatea cazarmei Regimentului de Dorobanţi, la pitorescul bucolic al Teatrului Comunal, ochiul anonim şi neastâmpărat al fotografului a fost în mod irezistibil atras de originalitatea şi frumuseţea acestor construcţii. Cei care, în diverse momente din trecut, au aşezat aparatul fotografic în faţa acestor înfăptuiri arhitectonice, au simţit nevoia să transmită şi altora – iconic – efigii ale târgului de pe apa Râmnicului.

În 1881, oraşul a fost conectat la reţeaua feroviară naţională, prin calea ferată Buzău-Mărăşeşti. Ulterior, în dreptul oraşului, linia ferată va suferi o modificare în vederea aducerii mai aproape de oraş a gării.

Ultimele decade ale veacului XIX au fost benefice din punct de vedere edilitar. Se trasează bulevarde (Justiţiei, Gării, Cuza), se înfiinţează cimitirul, se trasează grădina publică, se pavează principalele străzi, se ridică imobile administrative, şcoli etc. În acele vremuri, oraşul era împărţit pe culori: albastru în nord (mahalaua Sf. Neculai), roşu în centru (mahalaua Vatra), galben în sud (mahalalele Pităreasa şi Erculeşti). La cumpăna veacurilor, Râmnicul avea în jur de 13 000 de locuitori. Regele Carol vizitează judeţul în 1901, cu prilejul unor manevre militare. În primăvara anului 1907, oraşul a fost teatrul luptei dintre răsculaţi şi armată. Din punct de vedere industrial, la începutul secolului XX, Râmnicul avea o fabrică de săpun şi câteva ateliere meşteşugăreşti, iar din 1913 o distilerie de petrol, devenită rafinăria „Venus”.

În Primul Război Mondial, infanteriştii Regimentului 9 Dorobanţi şi-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.

Epoca interbelică aduce o efervescenţă culturală nemaiîntâlnită. Presa ia avânt, râmnicenii având la dispoziţie publicaţii ca: Foaia Râmnicului, Tribuna, Alarma, Gazeta liberă, Ecoul, Cuvântul Nostru, Machina, Lumina, Analele Râmnicului, Glas tânăr s.a. Pe străzile oraşului se intersectau oameni ca Octavian Moşescu, Toma Dicescu, Ion Gane, Menelas Chircu, Al. I. Zamfirescu, Teodor Oroveanu, Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Al. Iteanu, Stelian Cucu, Ion Magârdiceanu, Victor Dimitriu.

După Al Doilea Război Mondial, viaţa socială şi culturală dau înapoi, iar judeţul Râmnicu Sărat dispare – în 1950 – de pe hartă, odată cu toate celelalte judeţe. Oameni valoroşi precum Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Dumitru Roşescu, vor cunoaşte închisorile politice.

Schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. De pe faţada şcolii Primare Nr. 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare stema regală; este amplasat în schimb – în faţa şcolii – un monument sovietic cu secera şi ciocanul. Este demolat Teatrul Comunal din grădina publică (1948) şi se construieşte Teatrul Muncitoresc, la întretăierea străzilor Tudor Vladimirescu (fosta Carol I) şi Amurgului (fosta Elisabeta Doamna), actuala Casă de Cultură. Este înlăturat, din faţa Prefecturii, bustul lui Alecu Tătăranu, fost prefect liberal la sfărşitul secolului XIX. În locul său va fi aşezat un mic monument dedicat răscoalei din 1907. Se dorea anularea memoriei colective a orăşenilor şi, în acelaşi timp, înculcarea unor mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială. Modificarea toponimiei urbane venea şi ea în sprijinul influenţării memoriei colective, a alterării identităţii unui vechi oraş românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri şi valori. Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.

În deceniile şase şi şapte, oraşul evoluează lent, iar din anumite puncte de vedere, regresează. Anii ’60 aduc primele "cutii de beton" (blocuri) la Râmnic. Tot în deceniul şapte se conturează platforma industrială, în mahalaua sârbească, dincolo de calea ferată. Pe harta oraşului apar intreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria de fontă ş.a.m.d.

Anii ’70 şi ’80 mobilează târgul de altădată cu paralelipipede de beton, în cartierele Piaţa Halelor, Costieni, Zona Pod şi în apropierea staţiei feroviare. Pe străzile Victoriei, Toamnei, Primăverii, Ferdinand (C-tin. Dobrogeanu Gherea), M. Kogălniceanu, sunt demolate imobile vechi din veacurile XIX şi XX, iar ăn locul lor răsar blocuri socialiste, uniformizante, în care urmau să locuiască „oamenii noi”, creaţi de regim.

 

Profesor Razvan Chirac


Heraldică râmniceană

 

 

Stema fostului judeţ Râmnicu Sărat poate fi văzută şi astăzi. Ea se păstrează pe frontispiciul unei clădiri aflate pe bulevardul Elena Cuza, acolo unde cei mai în vârstă spun că se afla "bariera Focşani". Această stemă constituie un element decorativ şi pe faţada Colegiului Naţional "Al. Vlahuţă" dar poate fi văzută şi la Muzeul municipal, ca dublu ornament pe cişmelele care au funcţionat multă vreme în oraş.
Stema impresionează prin simplitatea sa, prin evidenţierea unui simbol şi anume calul. Calul este reprezentat în plin efort, în deplasare de la dreapta la stânga. Acesta prin încordarea sa aminteşte peste timp de tenacitatea locuitorilor acestor ţinuturi, care au învins multe obstacole.
Scutul stemei are formă aproximativ ovală şi este încununat cu cinci creneluri. Simbolul central - calul - sugerează activitatea de bază a locuitorilor judeţului. Aceasta, la timpul respectiv era creşterea animalelor având în vedere marile întinderi ocupate cu ierburile stepei în câmpie dar şi de păşunile şi fâneţele din zona de deal şi de munte.
Sub simbolul centra sunt reprezentate într-o formă îngemănată literele ce constituie iniţialele oraşului, adică "R" şi "S".
Pentru a evidenţia motivul pentru care apare pe stemă calul vom face o scurtă incursiune în istoria creşterii animalelor în judeţul Râmnicu Sărat şi în particular a calului.
Judeţul Râmnicu Sărat de la constituirea sa a devenit renumit pentru valoarea capitalului animal şi în special prin creşterea cailor, a căror faimă a depăşit graniţele ţării.
În "Analele statistice ale Ţării Româneşti", întocmite de Marţian în 1960, se găseşte un raport al comisiilor agricole din Muntenia, care tratează situaţia agricolă a judeţului Râmnicu Sărat, pe atunci Slam Râmnic.
Până 1840 dezvoltarea agriculturii era împiedicată de lipsa relaţiilor comerciale cu statele care aveau nevoie de produse agricole.
Producţia era destinată în special consumului intern care cu siguranţă era redus.
Zootehnia, spre deosebire de producţia de cereale, se prezenta mai bine. Raportul arată că "ţinuturile Râmnicului erau pline de vite din toate speciile".
Vestiţii cai de Râmnic, datorită calităţii lor, deveniseră principalul produs de export al judeţului. Astfel se explică şi prezenţa pe stema judeţului a unui cal.
În mediul montan se creştea un cal special "buestraş" iar şesul era locul unde se creştea un cal pentru tracţiune dar şi turme de oi din speciile ţigaie şi mai ales spancă.
Turcii cerea ca tributul să se achite, între altele şi din vestiţii cai de Râmnic.
În târgurile săptămânale de vite din Râmnicu Sărat şi de la Plaineşti, proprietarii cailor se întrecea ca într-o expoziţie. Caii erau împodobiţi cu harnaşamente confecţionate în atelierele oraşului din strada Braşoveni. Bine îngrijiţi, caii constituiau mândria râmnicenilor.
În "Almanahul Râmnicului" din 1933 a fost prezentată şi situaţia efectivelor de animale din judeţ. Efectivele de cabaline au fost categorisite în armăsari, cai, iepe şi tineret. Din situaţie rezultă că femelele care asigurau reproducerea au scăzut numeric de la 10548 capete, în 1929 la 10294 în 1930. La tineret se înregistra o situaţie catastrofală. De la 5522 exemplare existente în 1929, se ajunsese în 1930 doar la 2310 capete.
Din almanah aflăm că în 1933 mai exista doar o singură herghelie în judeţ. Aceasta aparţinea lui Menelaş Chircu, filantrop şi om cu multiple preocupări culturale, supranumit ultimul mare boier al Râmnicului. Acesta s-a aflat în fruntea grului care a luat iniţiativa ridicării bustului lui Alexandru Vlahuţă.
Biograful acestuia, Teodor Baciu, în lucrarea "O viaţă aleasă" ne-a lăsat pagini de o rară frumuseţe în care relevă marea dragoste a lui Menelaş Chircu pentru cai. Herghelia acestuia se afla la Vâlcele. În 1906 la expoziţia naţională a obţinut medalia de aur. După război la expoziţia din 1923/1924 a obţinut din nou medalii pentru creşterea cailor şi oilor.
Împreună cu Vlahuţă, cu Delavrancea sau pictorul Nicolae Grigorescu, pe caii oferiţi de el, boierul Menelaş Chircu, colindau văile Râmnicului şi Câlnăului, unde aveau legate prietenii cu familiile boiereşti din Valea Sălciei sau din Valea lui Lalu.
Excursiile din munţii Râmnicului, Buzăului şi Vrancei le făcea însoţit de 15-20 de prieteni. Din Râmnic toţi plecau călări, pe cai micuţi de munte oferiţi de el. El punea de regulă şaua pe favorita sa o iapă albă numită Ispita.
Au urmat pentru caii râmniceni ani şi mai grei, anii celui de-al II-lea război mondial, timp în care efectivele de cai au scăzut din cauze uşor de înţeles.
Creşterea numărului de cai după terminarea războiului n-a fost de durată prea mare.
Încheierea cooperativizării agriculturii în 1962 a însemnat declinul creşterii cabalinelor care în câţiva ani s-a transformat într-o catastrofă.
A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol ca acest animal credincios şi curat ca o lacrimă să reintre în atenţia oamenilor acestor locuri.
Astăzi este o plăcere să vezi în oborul Râmnicului, numeroşi cai frumoşi şi puternici, parcă coborâţi de pe vechea stemă a Râmnicului, care concurează ca preţ şi avantaje cu autovehiculele.

Prof. drd. Voicu Mihail


 Stema municipiului

 

Pecetea sau stema oraşului reprezenta un scut tăiat de o fascie undată, din argint. În câmpul superior, pe albastru, o biserică veche, moldovenească, din argint, în profil spre stânga, cu un singur turn şi aşezată pe o terasă verde. În câmpul inferior, pe roşu, două săbii încrucişate, din argint, cu gărzile negre, în jos. Scutul timbrat, cu o coroană din argint cu cinci turnuri.
Biserica amiteşte străvechea ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (pe locul ei se află acum biserica "Cuvioasa Paraschiva"), fâşia undată - apa Râmnicului, iar săbiile simbolizează luptele ce s-au purtat, de-a lungul veacurilor, în împrejurimile oraşului (1473 Ştefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos, 15 august 1601 (după uciderea lui Mihai Viteazu) oastea ţării Româneşti şi moldovenii conduşi de Simion Movilă şi sprijiniţi de poloni şi tătari, 31 iulie 1789 ruşii conduşi de generalul Suvorov şi turcii).

Ara

Ultima actualizare în Miercuri, 30 Martie 2011 14:55